Cum arată, de fapt, stima de sine a femeii? Exemple practice și studii de caz

În ultimul an, am lucrat îndeaproape cu femeile, în întâlniri individuale și în Atelierele de Feminitate în grup. Mai mult decât în alți ani de căutare și dezvoltare personală a mea, m-am apropiat și de femeia din mine: întâi, plină de curiozitate și dorință intelectualistă de cunoaștere, apoi cu teamă și durere pentru fetița rănită din mine, și mai nou, cu foarte multă smerenie și grijă pentru mine, dar și pentru ceilalți.
În cele ce urmează, o să aduc la lumină un subiect destul de vehiculat în articolele de dezvoltate personală, dar nu suficient de nișat pe nevoile reale ale feminității: stima de sine, încrederea în sine, imaginea de sine, ca femeie.

Sper să fie de folos și să vă invite la introspecție și comentarii pe marginea subiectului.
Cum arată, de fapt, stima de sine a femeii?

Identitatea femeii este astăzi destul de confuză, iar modalitățile prin care femeia caută să se afirme în societatea sunt și mai confuze: mișcarea metoo, vulgarizarea senzualității, masculinizarea femeii.

femeie-rozariu-skopje
Femeie din bronz cu un rozariu în mâni și 2 piroane. Skopje, Macedonia

Cu un trecut colectiv încărcat de mișcări sociale pentru egalitate între sexe, a istoriei grele de supunere față de bărbați, dar și a lipsei modelelor de feminitate autentică, identitatea femeii moderne pare un puzzle de nedeslușit.
În plus, psihologia femeii nu o lasă prea mult să creadă că are dreptul la o identitate proprie și la o voce pentru că o femeie se va identifica mai ușor cu o relație (”Mi-am găsit jumătatea”, ”Aș găsi armonia în viața mea numai dacă aș întâlni bărbatul perfect”, ”E ceva în neregulă cu mine fără un bărbat alături” ), își va găsi sensul vieții în a face copii și a avea grijă de ceilalți și se va simți vinovată mai repede decât un bărbat că vrea timp pentru sine.

Din punct de vedere social și cultural, bărbații au mai multă încredere în sine decât femeile, conform unui studiu efectuat la nivel internațional și publicat în revista „Journal of Personality and Social Psychology”.
Însă, în afara condițiilor sociale și a nevoii de egalitate între sexe, contează la fel mult (poate chiar mai mult) și nivelul de educație individuală, așa cum vom vedea în cele ce urmează.
Fenomenul ”Femeia masculinizată”, așa cum ne numește societatea de astăzi, are o cauză mult mai complexă decât a vrea să intri ca femeie în competiție cu bărbații.
”Masculinizarea femeii”. Dincolo de mit, cauze reale
”Am învățat să fiu competitivă, cum să lupt pentru putere, cum să joc după regulile bărbaților. Dar nu am învățat cum să am grijă de mine, cum să mă relaxez, cum să mă bucur de viață. Multe fiice sunt furioase pe mamele meu pentru acestea au acceptat cu prea multă ușurință și pasivitate toate lucrurile care li s-au întâmplat. Multe mame resping succesul fetiței și îi transmit acesteia mesaje ambivalente : ”Fii ca mine!, ”Nu fi ca mine!”, ”să ai succes, dar nu prea mult”. Nu e de mirare că multe femei resping maternitatea și feminitate în favoarea masculinului, care le valorizează succesul și independența. ( Călătoria Eroinei, Maureen Murdock)
Doar că în masculin nu te poți recunoaște și simți acceptată ca femeie.

femeia-masculinizata

În povestea ”Rățușca ce urâtă”, un boboc de lebădă este clocit de către o rață. Mica lebădă este considerată mai întâi urâtă de către rațe pentru neasemănarea cu bobocii lor și, cum nici ea, nici rațele nu văzuseră vreodată lebede, ea se încrede în părerile celorlalți. Întâmplător, se întâlnește cu un cârd de lebede, care o recunosc ca fâcând parte din cârdul lor.
”Femeia masculinizată” nu mai știe dacă dorința de a fi lider și de a se exprima pe sine îi aparține, sau dacă a făcut carieră toată viața ei ca să-i demonstreze mamei (raței) că poate, că nu va fi la fel de submisivă ca ea. De altffel, aproape aceeași generație învinuia femeia pentru statutul ei ”second class”, de femeie care poate doar sta la cratiță și face copii (ca și cum asta ar fi chiar ușor:)))
Într-adevăr, asistăm la acest femomen social de ”masculinizare a femeii” pentru că a fi femeie este și a fost prea dureros, iar a fi bărbat pare mai ”ușor” sau este mai acceptabil societății capitaliste (bani, putere, statut, agresivitate, independență, minte ageră și emoții puține). Judecăm aspru ”femeia masculinizată”, dar îi admirăm în secret rezultatele.
În realitate însă, femeia nu-și poate construi identitatea feminină (lebăda din povestea ”Rățușca cea urâtă”), tocmai pentru că are o relație dezechilibrată cu masculinul ei interior (ca urmare, și exterior). Ori devine managerul corporației, și al relației, și al familiei, ori nu-și poate părăsi relația toxică tocmai pentru că nu are resurse independente și viață proprie. Dar noi continuăm să ”lovim” în continuare în ”femeia masculinizată” și să-i mai dăm o responsabilitate în plus, cea a relației (deci, și a bărbatului).

Relația cu maternitatea și corpul feminin

energia feminină
Ajungem ca femei să ne ignorăm chiar părțile vizibil feminine, corpul, ceasul și sistemul hormonal al femeii, care influențează fără-doar-și-poate stările de dispoziție, emoția și nivelul de energie. În mod firesc, apare contra-atacul: ar trebui să te simți vinovată că ai grijă de corpul tău de femeie și că folosești asta ca scuză să te ”scoți” de la job sau să hrănești diferența dintre sexe.
Când spun că ne ignorăm corpul înseamnă chiar că al nostru corp începe să răspundă criticilor noastre și gândurile negative și să ia forma a ceea ce gândim, uneori forma unui bărbat: (”Nu sunt suficient de frumoasă, mai am nevoie de încă o operație estetică, ”Nu mă simt senzuală oricum, mai bine mă îngraș”, ”Nu vreau să ajung ca mama, mai bine nu fac copii”, ”Emoțiile te fac slabă, mai bine le înghit și somatizez”, ”Nu am corpul suficient de sculptat, mai bine trag la sală ca un bărbat”, ”Nu înțeleg ce-i cu schimbările astea de dispoziție, mai bine înghit afirmații pozitive”).

mamele-Macedoniei
Mamele Macedoniei. Skopje, Macedonia

Simbolismul maternității din Antichitate. Bărbații apreciau instinctul matern pentru ceea ce era de fapt: fertilitate. Această putere dătătoate de viață a femeii, o forță elementară, îi stârnea bărbatului admirația. Mai târziu, în creștinism însă, partea sexuală a fost repudiată, iar în cultul Fecioarei virgine, bărbatul apreciază doar altruismul și sacrificiul de sine al femeii.
Ironia face că întreaga psihologie a femeii se învârte în jurul relației cu corpul său: prezență, dăruire, creație și creativitate, intuiție, senzualitate, emoționalitate.
Multe femei ajung să se teamă de termenul feminin pentru că a devenit pângărit. Unele dintre ele simt că semnificația feminității este doar să ai grijă de alții. ”În copilărie, am intrat în contact cu doar două tipuri de imagini ale feminității: fie de obiect sexual, precum Marylin Monroe, fie de îngrijitoare altruistă. Îmi era teamă că dacă voi fi considerată feminină, îmi voi pierde independența”. (Călătoria Eroinei, Maureen Murdock)

Construirea identității (feminine) și a stimei de sine este salutară și necesară pentru psihicul omului și nu este un subiect negociabil, în care mai ciuțim câte o bucățică din noi înșine doar-doar vom fi acceptate.
Ce arată lucrul meu cu femeile despre identitatea feminină?
”Mi-e teamă că vulnerabilitatea înseamnă să fiu considerată slabă, neajutorată. Când nu organizez totul în jurul meu, simt că pierd controlul”.
”Atunci când eram mică am fost pedepsită de părinții mei că am spus ce cred, că am spus adevărul. ”
”Nu pot să accept ca un bărbat să aibă grijă de mine. Nu pot să primesc cadouri. Simt mereu că trebuie să dau ceva la schimb”.
”Nu am încredere că o relație poate funcționa fără ca eu să fiu vigilentă, să fiu în control.
”Mi-era teamă că dacă voi fi furioasă, nu voi mai fi considerată feminină”.
”Mi-e teamă să fiu disciplinată cu mine însămi. Tata mereu îmi spunea că ar trebui să fiu mai realistă, mai pragmatică, să fac și eu ce fac tot ceilalți. ”
”Mi-e teamă de corpul meu. Sunt confuză. Nu știu dacă e mai bine să-ți iubești corpul și să ai grijă de el sau să nu pui așa mult preț pe corp ca să fii spirituală. Nicio femeie din familia mea nu m-a învățat ce să fac cu al meu corp”.
”Mi-e teamă că, în ciuda dezvoltării mele personale, o să am momente în care sunt furioasă sau trista, și asta mă va face să pierd oamenii pe care îi iubesc”.
”Mama îmi spunea că în fața unui bărbat este mai bine să tac, să-mi țin gura decât să spun ceva ce ar putea deranja”
”Mă simt vinovată să-mi iau timp doar pentru mine. Ce vor spune ceilalți?”
”Mi-e frică că nu am nimic bun de spus. De fiecare dată când încercam să zic ceva în copilărie, eram ignorată”

”Mi-e teamă că senzualitatea mea va atrage priviri nepotrivite, așa că mai bine mă fac mică și nu-mi exprim sexualitatea ca femeie”.
”O anumită disciplină mentală este necesară în viață. O anumită liniaritate. Nu-mi permit să caut explicații pentru ce simt, pentru ce trăiesc”.
Află în articolul pentru Holistic Wellness care sunt cele 6 elemente esențiale pentru o stimă de sine solidă!

În ianuarie 2019, te aștept la Cursul Online  Feminitate. 1 LUNĂ ACCESS!

Înscriere formular: 

Pentru întrebări: cristinalotru@gmail.com

curs online feminitate ianuarie_New

Ce invatam din emotiile negative?Povestea unui copil timid

In ziua cand n-o sa mai repet ca dezvoltarea personala e necesara, o sa ma las de scris, si de dezvoltare personala. Nu va dati voie sa ramaneti pe viata cu ceea ce stiti sau credeti ca stiti deja despre voi. Cand mastile cad una cate una ca si cand ai dezveli o ceapa, lumina interioara razbate.

Desfaceti, analizati, distrugeti, schimbati, visati si renasteti.

Ce se intampla atunci cand te simti neinteles si neacceptat?

Incepi sa-ti proiectezi durerea care nu-ti mai incape in piele in tot ce te inconjoara: job, relatii. Ajungi sa crezi ca relatiile, jobul, seful, umea exterioara este rea si te raneste, iar durerea pe care o proiectezi se intoarce inzecit din locul din care a plecat: din tine. Atunci spui ca nu mai nicio iesire. Nimic mai neadevarat.

Imagineaza-ti ca sufletul tau e ca o casa, iar peretii lui sunt toate aspectele vietii tale. Fiecare perete al casei tale este o proiectie a relatiei cu tine insuti, casa sufletului tau.

Fundatia da structura casei, nu schimbarea sezoniera a paletei de culori. Reamenajarea casei ar trebui sa fie o decizie personala, constienta, dar care sa nu te defineasca.

Dar fundatia?

Fundatia este singura pe care putem construi casa visurilor noastre.

Sa incepem asadar.

Am o tema pentru facultatea de psihologie: timiditatea la varsta scolara. M-a facut sa am flashback: fata mica si blonduta, cu ochii mari si albastri, cu fața neexpresiva care ascundea o interiorizare, in prima bancuta, la tara, in clasa 1. Doamna invatatoare, cu vocea blanda si buna, ma invita sa ma prezint in fata clasei. Eu, timorata, vorbeam cu o voce joasa si cu privirea cazuta-n pamant. Doamna invatatoare ma incurajeaza, fortandu-mi discret discursul ca sa-mi depasesc frica de a vorbi in public: prima mea lectie de dezvoltare personala. Primul om, dupa mama, care vedea dincolo de ochii adanci si albastri si vocea soptita. Si vedea bine: de fapt, mie imi placea tare mult la scoala, im placea sa citesc, sa scriu, sa invat, sa dau altor colegi tema de acasa, sa fac nazbatii in pauza, sa fiu sefa clasei, sa scap de pedepse pentru ca sunt sefa clasei si un elev foarte silitor. Scoala m-a salvat. Cred ca si de-asta am ajung sa fac mentoring online. Educatia, citititul sunt salvatoare, asa ca n-aveti nicio scuza sa schimbati ceva in viata voastra.

Nu mai spun ca din cele mai mari dureri infloresc cele mai mari daruri, ca asta ar insemna ca ma laud si sa spulber mitul timiditatii innascute. Deci, de la timiditate la speaker motivational ar putea fi titlul urmatoarei carti. :)))

Bineinteles ca lectia timiditatii m-a urmarit toata viata si, nu intotdeauna, in aceasta nota de inocenta si umor. Adolescenta poate mari ca o lupta conflictele interioare si asa a fost si in cazul meu cu timiditatea. Noi colegi, un nou oras, noi pretentii si noi conditionari, totul in exterior parea ca lucreaza chirurgical si rece la propria-mi lupta interioara: nu aveam incredere in mine si nu stiam cum sa spun lumii cine sunt.

timd.jpg

Sa revenim la povestea unui copil timid.

Ce inseamna, de fapt, timiditatea si cum lucram cu acei copii timizi?

Timiditatea este o masca psihologica a tipului de personalitate pasiv-agresiva, care se caracterizeaza printr-o stare de nemultumire si frustrare si o permanenta stare de judecata sau critica la mediul inconjurator, care pare primejdios. Personalitatea pasiv-agresiva nu a fost educata de copil (in prima faza de formare a personalitatii) sa fie atenta la emotiile si nevoile personale, astfel încat sa le poata exprima asertiv si fara teama in mediul exterior. De obicei, acest tip de personalitate s-a conturat pe fondul unui mediul familial toxic (parintii aveau o relatie toxica, de codependenta sau chiar aveau dependente fiziologice), iar copilul s-a vazut nevoit sa fie mai atent si mai preocupat de rezolvarea conflictelor din mediul ostil decat de satisfacerea sanatoasă a propriilor nevoi de dezvoltare.

Pe acest fond de dezvoltare inhibitoriu, copilul nu si-a dezvoltat o stima de sine solida, respectiv incredere și respect de sine, instrumente care ajută copilul, dar și adultul de mai tarziu, sa se poata adapta cu usurinta la mediile sociale, dar si familiale.

In primii ani de viata, copilul cauta sa se individualizeze ca Ego de sine statator si considera ca tot ce se intampla in jurul lui are legatura directa si cauzala cu propria persoana. Cand nu gaseste explicatii pentru lumea exterioara conflictuala (care ar trebui cumva oferite de adulti printr-un comportament sanatos).

In paralel, copilul nu-si intelege si nu proceseaza proprille emotii pentru ca devin prea dureroase (rusine, vina, furie) . Atfel se inchide in interiorul sau,  și mai mult (mai ales dacă este un copil introvertit), pune lacat pe poarta sufletului. De aici apare vina inconstienta, care e, de fapt, un sentiment de rusine indus de mediul în care creste: vina de a se simti insuficient de valoros pentru a se prezenta in faa lumii.

Asadar, timiditatea nu e un defect de personalitate, boala, nici macar predispozitie psihica. Introversiunea este o predispozitie a personalitatii, care poate fi cumulata cu timiditatea. Diferenta este ca introversiunea este un mecanism psihic de functionare (orientat catre interior, analiza intensa, introspectie, interiorizare, solitudine), pe cand timiditatea inseamna rusine si vina inconstienta.

Timiditatea este o masca, un mecanism de aparare (si de separare de ceilalti), la un mediul familial ostil (conflictual), in care copilul  a invatat sa-si puna nevoile pe locul al doilea si sa se invinovateasca in fata conflictelor din familie. In primii ani de viata, copilul cauta sa se individualizeze si considera ca tot ce se intampla in jurul lui are legatura directa cu propria persoana. Cand nu gaseste explicatii pentru lumea exterioara conflictuala si pentru propriile emotii neintelese si neprocesate, se inchide in interiorul sau si pune lacat pe poarta sufletului. De aici apare vina inconstienta, care e, de fapt, un sentiment de rusine indusa de mediul in care creste: vina de a se simti insuficient de valoros pentru a se prezenta in fata lumii.

Rusinea este corelata cu agresivitatea, depresia, sinuciderea, dependentele, violenta.(Brené Brown)

Iar atunci cand nu te simti valoros pe dinauntru, cauti cu ardoare aprobarea celorlalti, si sa te ridici la inaltimea asteptarilor lor. Cand nu te simti ”vazut” de cei din jur, ai faci orice sa-i impresionezi.

Consecinta cea mai drastica a timiditatii nu este atat lipsa de sociabilitate sau lipsa de atentie pe care nu ai primit-o in copilarie, cat separarea copilului de propriul interior (lipsa iubirii de sine) si deformarea realitatii prin filtrul complexului de inferioritate.

Gabor Maté (”Root of addiction and trauma: ”If it is so painful to be myself, I would better disconnect from myself.Trauma is the loss of some essential part of you, like a sense of peace, vitality or presence.”)

Cauza si anti-dotul timiditatii este stima de sine, lipsa ei, respectiv intarirea stimei de sine, asa cum ziceam intr-un articol anterior.

”Genuine self-esteem, on the other hand, “needs nothing from the outside”—it’s a sense of feeling worthwhile, regardless of your accomplishments. “Self-esteem is now that the individual consciously thinks about himself; it’s the quality of self-respect manifested in his emotional life and behaviors.” Cultivating that may very well be the work of a lifetime, and likely requires the long, slow process of deliberately befriending yourself.”*

Nu exista pod mai solid catre ceilalti decat stima si iubirea de sine. Pentru ca cu dragostea cu care te privesti pe tine insuti, ii privesti si pe ceilalti. Iar daca ii privesti pe ceilalti, prin oglinda ranilor, asa cum iti privesti sufletul de copil, te vei simti mereu o victima, in cautare de agresori.

Iar timiditatea este o masca a victimizarii.

Asa cum timiditatea se invata, si increderea in sine se invata.

Vindecarea copilului interior (cateva ponturi puteti gasi aici) poate fi o munca de toata viata pentru ca e parte intrinseca din noi insine, care se tine dupa noi in relatii, la munca, in societate, ne trage de maneca cand nu avem grija de visurile lui si se incapataneaza sa manifeste toate emotiile si sentimentele care nu au fost simtite la timpul lor: rusine, vina, agresivitate, incapatanare, rana de abandon.

Daca tot ne dorim sa avem grija de ceva sau cineva pentru rolul de ”Mama Ranitilor” (mai ales femeile), putem incepe prin a ne creste si vindeca acel copil interior, pastrator de daruri: imaginatie, creativitate, joaca, spontaneitate, iubire pura, inocenta, dragalasenie.

Bibliografie:

*https://www.thriveglobal.com/stories/16669-gabor-mate-trauma-work-addiction

Dorina Sălăvăstru, Psihologia educației

Pia Mellody, Facing codependence