Urzeala jocurilor copilăriei

18767534_1490634047624146_3111322406741366782_n

Am căutat adânc în cei care mi-au permis, şi i-am alergat cu nesaţ pe cei de care credeam că am nevoie. Culmea e că nu aveam. Nici ei nu ştiau asta, şi fugeau. Eu nici atât nu-mi dădeam seama că n-au cum să-mi lipsească oamenii, pentru ca la drept vorbind nu-i ai niciodată. Dar nu învăţasem încă lecţia asta.

Unele jocuri au fost neprimitoare din start. Eu am vrut sa le împletesc mistere după voia mea şi să le clădesc orgolii protagoniştilor, după voia lor. Doar că eu am rămas goală. Si ei confuzi. La final, fiecare s-a retras, pe rând, în colţul său de suflet; singurul pentru care trebuie să te-ngrijeşti necontenit.

Alte jocuri păreau mai accesibile tocmai pentru că mă regăseam în ele; căutam cu disperare beneficiul negativ. Cel puţin aşa voiam să cred când îmi alegeam o porţiune din viaţa lor pe care să mă odihnesc. Goana dupa ce nu ştii că ai deja este epuizantă. Goana după ce nu-ţi aparţine poate fi fatală.

Acolo unde-mi alegeam răniţii, căutam să mângâi suferinţe. Căci şi eu sufeream şi-ncercam să mă vindec, alungându-le lor durerea. Doar că-i alungam pe ei, tot mai mult. Tot mai departe. La final, ei s-au oblojit singuri. Că doar în ei înşişi au găsit antidotul nefericirii. Dar eu tot nu înţelegeam.

Şi am ajuns într-un târziu pe o pajişte întinsă, sărăcăcioasă şi întunecată. Mi-am spus că trebuie să fi fost după o luptă crâncenă. O luptă ca-ntr-un om, nu între mai mulţi. M-am oprit instant să-mi explic rostul drumului meu. Am căutat şi condamnaţii şi vinovaţii. Voiam să-i privesc în faţă. Nu s-au arătat. Poate pentru că mintea mea făurise năluci emoţionale. Poate pentru că îmi făurisem o armată de războinici închipuiţi, cu false lupte şi victime prefăcute. Şi multora le-am atribuit rolul de erou. Mai puţin mie. De-asta nu câştigam nicicând. Dar de-acum n-am să mai pierd niciodată. Războiul, nu lupta.

Cândva trăiam într-o bulă, dar nu de cristal. În funcţie de cât detergent mi se punea la dispoziţie, bula asta era mai mare sau mai mică, mai clară sau mai înceţoşată. Eu eram când în mijlocul ei, când eram împinsă către marginea ei. Aşa îmi urzeam jocul pentru supravieţuire. Azi mai mult, mâine mai puţin. N-aveam cum să-mi consolidez bula în care trăim. Cu cât eu creşteam, cu atât pereţii bulei deveneau din ce în ce mai subţiri, loc prielnic pentru invazii sentimentale. De copilă mă obişnuisem cu dependenţa asta şi eu chiar voiam sa culeg roade din orice piatră seacă. Erau momente când deveneam conştientă de pericolul la care îmi supun inima. Simţeam însă că dacă mă opream, ar fi fost ca şi când mi-aş fi înţepat singură bula în care trăiam de când mă ştiu.

Au fost câţiva care s-au jucat cu fragilitatea bulei. Erau la rândul lor nişte copii care se credeau adulţi. Eu ii voiam adulti, ei se vedeau adulţi. Doar că de-acum jucam jocuri de oameni mari ca nişte copii. Nişte copii care îşi scriseseră povestea de viaţă în aşa fel încât să aibă doar un singur sens, acelaşi final, chiar dacă protagoniştii erau de fiecare dată alţii.

Acum bula s-a spart, iar povestea pe care am scris-o de copilă nu se mai potriveşte.

Am nevoie de o bulă nouă pe care să o construiesc de zero, cu forţe autonome, în care să-i las să intre doar pe cei care ştiu să construiască. Nu umbre ale trecutului, nici drame neterminate, nici doritori de răzbunare, nici parşivi sentimentali. Bula asta vreau să fie, în primul rând, a mea. Să mă joc cu ea ca un adult ce mi-s. Să o las deoparte atunci când mă înham la realitatea din jur. Iar seara, înainte să-mi odihnesc ambiţia, să o privesc aşa senină şi frumoasă. Ca o frântură de viaţă ce-mi aparţine. Nu vreau să fie perfectă, doar suficientă mie.

Ne place să credem că cele mai frumoase jocuri sunt cele ale copilăriei. Involuntare, senine, din inimă. Alea pozitive care nu-ţi încurcă inima cu nimic, în drumul spre maturitate. Alea pe care le-am mai juca şi atunci cand creştem, fără să ne dăm seama că unele pur şi simplu nu ni se mai potrivesc. Nici nouă sau celorlalţi, pe care îi angrenăm, mai mult inconştient, în propriile noastre jocuri psihologice. Şi ei ne gasesc tocmai pentru ca jocurile lor să se întrepătrundă cu ale noastre. E doar lupta pentru supravieţuire pe care o purtăm de când am văzut lumina zilei. Doar că acum, aşa adulţi cum ne vrem a fi, luptăm aceeaşi luptă, dar cu armele de copil. Suntem prea ataşaţi de final ca să mai observăm ce arme nepotrivite folosim. Din păcate, de prea puţine ori, oprim jocul.

Ai crede că-i o urzeală divină. De ce unii sunt sau par fericiţi? De ce alţii nu întâlnesc fericirea în viaţa lor toată? Ai zice ca-i o nedreptate la mijloc explicată doar de norocul astrologic. Ai vrea să crezi asta pentru că implică mai multă energie din afară. Prea putină dinăuntru. Acolo înăuntru, dacă umbli, trebuie să fii precaut. E teren moale, mlăştinos, în care monştrii fiinţei îşi fac de cap. Acolo zac visele neîmplinite şi fantomele răzbunătoare. De-asta nu-i indicat să-i pui pe alţii să se lupte cu ei sau să pretinzi să te salveze. Ii au şi ei pe-ai lor. Si crede-mă, nici ei nu ştiu mai bine decât tine cum stă treaba. Fiecare are Golgota lui.

Copilăria nu e doar o amintire a ceea ce ai fost candva. E încă o parte din parte din tine. Încă eşti copilul neadaptat sau liber, privit prin ochii unor adulţi şi forţat să se poarte ca atare. E drept ca uneori e indicat să-i urmezi. Doar că nu ştii cine îţi vrea binele şi cine nu. Cine e ostil, cine e iubitor. Depinde cum ai învăţat că trebuie să arate iubirea. Sacrificată, înverşunată, supraprotectoare, necondiţionată, recompensată sau insuficientă. Depinde ce jocuri ai jucat, în afara de “Baba-oarba” sau “Raţele şi vânătorii”. Şi acolo erau mize, dar mult mai mici. Şi acolo erau perdanţi şi învingători. Dar de moment.

În viaţă însă, jocurile copilăriei, pe care le repetam în mod inconştient ca adulţi, pe unele cu o frecvenţă uluitoare, ne arată cam cât de fericiţi suntem.

În viaţa adultă, jocurile copilăriei sunt şi psihologice. Nu doar sociale. Importanţa o vezi doar în momentele de cumpănă ale vieţii. Uneori prea târziu. Dar jocurile copilăriei trăiesc în fiecare adult. Sunt jocurile foamei de supravieţuire, şi mai apoi, de împlinire. E şcoala de lupte în care trebuie să fii atent ce tactici ai învăţat de copil, cum ai  fost crescut sa iubesti, pe cine-l vezi Salvatorul tău*? Cine crezi că e Persecutorul din viaţa ta? De ce eşti mereu tot timpul tu Victima? Oare jocul ăsta nu ştii să-l joci? Nu cumva jocul ăsta psihologic nu-ţi aparţine ţie, adultule, ci al copilului din tine care caută să fie iubit cu orice preţ de lumea din jur?

Acum eşti independent, ai autonomie şi putere să fii aşa cum vrei tu să fii. Nu mai trăieşti într-o bulă, oamenii din jur nu sunt ca părinţii tăi, sunt egalii tăi. Tratează-i ca atare. Impune-le respect. Oferă-le iubire. Rămâi dacă merită. Pleacă dacă nu.

În toate aste bătălii, îţi spui clar că ai caştigat ceva. Nu jocul, nu lupta, nu războiul. Ai câştigat experienţă. Căci cel pentru care ai luptat nu mai e aici să-şi revendice victoria. Bucată ruptă din tine. Pesemne jocul a devenit prea sângeros, iar victimele prea multe. Şi ca orice războinic închipuit, conştiinţa nu-i stă de veghe la drum de seară, şi nici n-aprinde focul inimii. Doar pe cel al raţiunii îl mai atâţă din când în când. Dar la ce bun? Nu-i tărâmul ei, e cel al simţirii. Deci nu juca jocul compromisului.

*Notă: Conceptele de Adult, Părinte şi Copil fac referire la stările eu-lui, identificate de către psihologul Eric Berne şi consolidate în teoria Analizei Tranzacţionale. Teoria a fost completată de către Stephen Karpman, prin teoria Triunghiului Dramatic (Victimă, Salvator şi Persecutor), al celor implicaţi în jocurile psihologice.

Imagine

What is the zero-point level of your desire to change?

 

cerc choose
Inside yourself @Vatican Museum

We keep listening to the opinions of others, we keep reading a lot of motivational books and going to a bunch of personal development seminars. We listen to Spiritual Guides, we repeat daily afformations in front of the mirror (I really don’t do that :))) or pretend that we’ve discovered some kind of spiritual heresy (I tend to do that :))).
We want so badly the positive into our life, the good stuff, the money and the hapiness and the right relationships, of course. We are willing to sacrifice so much of our life in regrets of not doing it right or projections about the oncoming glowing future. And we got really confused about the present moment.
Where is it? Is this NOW? Is it happening? Has the NOW just passed? Am I am missing something? Am I missing from my life?
I am thinking about writing an ode poem to the NOW, to the present moment of our lives. Because I think that we are missing something in all this pursue of hapiness, that is placed so conveniently into the future, maybe too far away in the future, maybe in Neverland.
This a huge trap. If I am not now ready to change, will I ever be? If I cannot make myself to start the change in my life, is Buddha going to do that for me? If don’t acknowledge my power to change, whom do I offer my power to? Who has the power on me then?
I think we should start to honour every moment of our lives, whether it is almost perfect or less acceptable for our Ego. And try to look a little more deeper into this matter of escaping from our life. I am true believer that every situation that seems unbearable is an opportunity to change your perspective on life. Most often than never, we become resilient because of that burden that we used to carry on our shoulders and has become part of us. If we really had to change our lives, we would have to interrogate ourselves:
Who am I when I am not a victim of faith? Who am I am when I am not complaining about my job? Who am I when I am not in a relationship? Who I am when a have a toxic relationship? Who am I?
And we are so afraid of these answers that we keep postponing the moment of change, again and again, far away in the future.
Whose time is that, the future? I for myself cannot acknowledge that the future time is mine. I only have the present moment. NOW is my full responsibility as my personal inner change is my responsibility.
But why does not the change happen for itself? Or why is not sufficient for other people to change me? Even though we want so badly to have a better life, why does not the magic just happen? But the better question would be:
What is the zero-point level of your desire to change?
When do you feel like you had enough of bullshit from your bad perceptions on life, bad habits, toxic people, toxic relationships, negative thoughts, old childhood traumas, past lives?
That is when the shift in perception happens. When you start to question your big fat Ego, the judgement of others, your whole view on life.
Then you can start to build up something contructive. When we remove the old patterns of behaviours and clean up the soul in order to welcome the better things into our life.
The job of changing your life is a NOW job. Change is awareness. Now I can decide what I cannot longer tolerate in my life and decide also how I would like to live my life. Change is a process. But it starts in the NOW and it summons all the nows of my life on condition that I remain fully aware of myself.

Mitul despre Minte sau minciuna despre cine esti cu adevarat

Nivelul obisnuit de traire si stiinta iti spune ca mintea iti creeaza viata, atrage binele sau raul din viata ta, norocul sau ghinionul, iubirea sau dezamagirea. Iti mai spune si ca programandu-ti mintea in favoarea ta, folosind anumite tehnici de programare neurolingvistica, mergi la sigur pe firul legii atractiei si atingi fericirea absoluta si tot ce mai contine ea.
Partea buna a teoriei de mai sus este ca atunci cand traversezi vreo criza existentiala, ajungi sa iti pui la indoiala scenariul dupa care obisnuia sa functioneze mintea ta, si daca nivelul tau de „intelegere”, sa-i spunem, e pregatit, descoperi cam ce procent din ceea ce ai acumulat ca experienta, cunostinte, idei, trairi (mintea) te ajuta sau te saboteaza in prezent; daca se impune o schimbare totala de paradigma sau mai poti orbecai putin prin viata cu aceleasi idei de nestramutat, de care, sigur, te-ai atasat pana ai devenit una cu ele.
Pentru ca trebuie sa recunoastem, pana la punctul cel mai jos al durerii (numit popular „depresie”), doare mai mult sa renunti la vechiurile obiceiuri si legaturi decat sa accepti ca ai apucat-o pe un drum in mijlocul caruia constati ca esti nefericit.
Ca sa poti concluziona ca mintea ta are nevoie de o curatenie temporara macar, trebuie sa te erijezi intr-un Observator al mintii tale, deci nu sa te identifici cu ea. Dar in timp ce tu observi cum se deruleaza filmul vietii tale, analizezi si „paraanalizezi”, apare o alta intrebare:
Cine observa mintea? Daca spun ca mintea creeaza universul din jurul meu si vad mintea ca centrul universului meu, unde sunt Eu? Eu nu sunt mintea. Mintea e numai cortina prin care ma uit la viata. Deci unde ma aflu Eu? Cine este acest Eu care „pare” cand beneficiarul, cand victima mintii mele?
Si daca mintea ma ajuta sa defilez prin viata, dar ea se schimba in anumite etape din viata mea, in functie de anumiti factori si decizii pe care le iau, ce ma poarta totusi prin viata?
Nu cumva constientizarea schimbarii pe care vrei sa o faci in viata ta trebuie sa vina dintr-un punct fix, o energie care e punctul zero al fiintei tale, in fiecare moment al vietii tale, indiferent de evenimentele din ea. Acel Sine statornic care impinge mintea (deci nu e una cu ea) sa accepte ca benefic inevitabilul absolut, adica schimbarea si care sa te accepte pe tine ca fiinta oricum, inaintea tuturor obiectivelor de atins, cerintelor sociale, santajelor emotionale.

In Human Design, de exemplu, ceea ce spuneam mai sus este prezentat sub forma unei metafore, si anume ca: mintea este numai pasagerul vehiculului care este corpul, in timp ce Autoritatea Interioara, Sinele (dupa Jung) sau Constiinta este soferul, cel care care ar trebui sa ne dirijeze viata.
Si atunci schimbarea asta nu va mai parea atat de fioroasa, ci naturala, pentru ca e sustinuta. Cand decizi sa schimbi ceva in viata ta, poti fi sigur ca nu o sa pici in gol, lasand la o parte plasa de siguranta care e mintea ta. Dar pentru asta trebuie sa afli intai: Cine esti Tu? In afara cortinei prin care privesti la lume, in afara filmului in care te crezi protagonist doar pentru ca e un rol pe care l-ai invatat atat de bine (si poate fi oricare rol psihologic: femeie de succes, Don Juan veritabil, drama queen, Salvatoarea etc.), in afara ceea ce ti-au spus altii ca esti sau ca nu esti, in afara acelorasi experiente pe care le-ai ales, inconstient desigur, jucand mereu acelasi rol?

Metafora cutiei sau cum sa te autosabotezi si/sau sa-i sabotezi pe cei din jur

 

Imagineaza-ti ca te afli inchis intr-o cutie. O cutie de forma unui cub cu peretii transparenti care iti permite sa privesti lumea, dar care nu te lasa sa-ti dai seama ca te afli, de fapt, intr-o cutie: predefinita, cu linii groase, trasate parca de altcineva. Esti tu intre patru pereti, intr-o singura dimensiune, intr-o singura cutie.

In timp de tu sezi in starea ta de confort, in propria ta cutie, viata se-ntampla. In afara cutiei tale. Peretii transparenti iti permit sa observi, sa te revolti cand si cand, sa mai arunci din cand in cand cu vreun obiect ascutit, vrei sa te agati de oameni, de locuri sau de obiecte. Vrei sa le atragi inautru, sa-ti tina de cald, sa te tina de vorba  si te-ncapatanezi sa-i faci pe cei dinafara sa ia forma cutiei tale. Sa umple ei spatiul cutiei tale si sa-ti ocupe timpul astfel incat sa nu-ti auzi propriile ganduri care ricoseaza in fiecare colt. Sa nu simti frica de a nu fi de-ajuns de bun si special, si croit exact dupa forma si asemanarea cutiei. O cutie goala, cu aceasta anumita forma, pe care ti-a livrat-o societatea la nastere si ti-a spus: „Ia forma acestei cutii, altfel nu vei fi acceptat!!!”

Iti imaginezi evident ca tot ce e in afara cutiei e mai frumos, mai implinitor, X e mai bogat decat tine, Y e mai iubit si Z pare ca are tot isi doreste ca sa fie fericit. Cand nu esti prea ocupat sa-ti plangi de mila din cauza spatiului care simti ca parca te strange, esti mult prea ocupat sa-i judeci pe ceilalti, sa-i definesti prin reflectia cutiei tale, evident. Iar cand te plictisesti de ceea ce-ti ofera cutia pe care tu singur ti-ai mobilat-o cu angoase, vise, proiectii si drame, cauti sa te muti intr-o alta parte, intr-o alta relatie, la un alt loc de munca, dar evident, faci mutarea purtand aceeasi cutie.

Cand ai momente in care simti ca sufletul nu-ti mai incape in tine, cauti raspunsuri si iti dai seama ca, de fapt, tu esti suficient, iar ceea ce te strange e cutia. Si cauti sa razbati, sa iesi, sa rupi cutia in doua. Cutia nu e inchisa ermetic, doar ca nu ti-a zis nimeni unde e cheia. Nu a putut sa ti-o dea alticineva pentru ca e cutia creata de tine, de gandurile, aspiratiile si proiectiile tale. Dar tu tot cauti raspunsul in afara cutiei. Iti inchipui evident ca vina, responsabilitatea trebuie sa fie a altcuiva, a cuiva care te-a aruncat si te-a inchis in acea cutie.

Fiind transparenta, nu ai puterea sa-i vezi marginile, sa-ti vezi limitele, sa simti ce colturi dure are cutia sau cum ai putea sa distrugi materialul din care e facuta pentru a iesi in afara ei, in caz de urgenta.

Pentru multi dintre noi, de cele mai multe ori, in cutie e cald si bine. Esti atasat sigur de cutie, iti e draga pentru ca ai investit toata viata ta de pana atunci in aceasta cutie, posibil ai si rate pe cutie. Nu are cum sa fie mai rau decat in afara cutiei, unde sigur bate vantul si e crivat, sunt monstri de neinvins, iar noaptea neagra a necunoscutului e mai inspaimantatoare decat noaptea sufletului tau, captiv intr-o cutie.

Asta pana cand intunericul din cutie devine atat de dens incat te-mpinge sa cauti mai mult spatiu, mai multa lumina. Si cobori la subsol, te intalnesti cu angoasele tale, asteptarile nerealiste, relatiile care sunt doar proiectii, relatiile care sunt toxice, relatii de complezenta, vise neterminate. Esti fortat acum sa te uiti atent la ce ai luat cu tine in cutie, cat bine iti face, ce e toxic in viata ta sau ce te mai face fericit.

Atunci incepi sa te trezesti. In primul rand, privind de jos in sus, iti dai seama ca te-ai aflat tot timpul in aceasta cutie. Deja ai cel putin o alta perspectiva fata de cea a cutiei. Dupa ce incepi sa faci putin curat pe la subsol, sa vezi de unde venea, de fapt, atata intuneric spre tine, in cutie, iti dai seama ca nu e atat de rau. Ca tu esti mai mult decat ce incapea in cutie. Ca tu esti responsabilitatea ta si ai putere asupra cutiei. Ai puterea sa decizi sa nu te afli in niciun fel de cutie.

Aceasta noua perspectiva iti da curajul sa vezi  ce iti doresti cu adevarat, unde si cum vrei sa traiesti si cum vrei sa arate viata ta. Este, daca vrei, o expansiune a spiritului tau, care nu poate fi deformat intr-o cutie. Spiritul tau iti spune ca:

„Nu e nevoie sa incapi intr-o cutie ca sa fii acceptat, nu trebuie sa pozezi in omul bun ca fii iubit, nici in cel rau ca fii luat in seama. Nu e necesar sa depui atata efort sa pastrezi oamenii in viata, si nici nopti nedormite ca sa atingi succesul pentru a te valida. Este suficient doar sa fii azi, aici si acum. Sa fii autentic si sa muncesti pentru a fi un om evoluat. Nu bun sau rau, ci doar constient de sine.”

 

 

 

Ma cauta copilul din mine. Despre jocurile psihologice

Cand nu-i atat de simplu pe cat credeai, dar nici atat de infricosator precum pare, incepe prin a da drumul emotiilor din tine exact ca atunci cand ai expira brusc. Incearca, de asemenea, sa uiti pentru o clipa de haul din tine si umple-ti existenta asta cu un zambet. De fapt, ai grija sa-ti si iasa. Nu de alta, dar visele ucise sunt ca strigoii. Doar ca te bantuie cand te astepti mai putin, si nu neaparat noaptea.

Stiu ca atunci cand erai copil, totul era ca o adiere blanda de vara. Era usor sa visezi si te ridicai repede atunci cand te trantea vreun vis nesabuit. Nu te saturai sa o iei de la capat, parca mai indarjit decat intaia oara. N-ar fi rau sa cauti copilul din tine si sa-l intrebi pe el cum ar vrea sa traiasca macar pentru o clipa. Ai fi uimit sa vezi ca emotiile lui iti fac si tie bine, ca inima lui e ca o apa cristalina si gandurile ii sunt oranduite spre un singur tel. Si te va mai invata inca un lucru: sa daruiesti neconditionat, sa dai mai mult decat astepti sa primesti si sa te bucuri de universul tau mic, ca si cand nu ai cunoaste alte orizonturi.

N.B. Conform Analizei Tranzactionale, o viata psihologica sanatoasa presupune ca fiecare dintre cele trei stari interioare (Copil, Adult si Parinte) sa se afle la parametri aproape egali. Fragmentul de mai sus exprima, de exemplu, nevoia adultului de a avea trairi de copil, cum ar fi bucuria, care este un sentiment autentic si indispensabil unei stari sanatoase.

De ce le mai multe ori, insa, in relatiile cu ceilalti tindem sa jucam anumite roluri, iar caracteriscticile acestora le stabilim fiecare in functie de scenariul propriu de viata. Fiecare participant la acest “joc psihologic” va cauta asadar ca la finalul scenei sa-si satisfaca anumite nevoi. Desi ar trebui sa ne comportam ca niste adulti, noi abordam inconstient starea de Copil sau Adult.

games-people-play-4943548

Satisfacerea nevoilor pe care le aveai ca si copil (care daca raman nesatisfacute iti pot tulbura viata ca adult) ne angreneaza in “jocuri psihologice”. Conform Analizei Tranzactionale a lui Berne acestea sunt un instrument care la nivel social caracterizeaza relatia cu ceilalti, iar la nivel psihologic, relatia cu noi insine (caci pana la urma daca noi nu ne simtim bine cu noi insine e clar ce fel de relatii exterioare vor rezulta).

Tot Berne spune in Games people play ca jocurile sunt repetitive si urmaresc un pattern, stabilit in copilarie, care ne poate urmari toata viata. De aceea, cele mai multe jocuri psihologice introduc in ecuatie Copilul sau Parintele din noi (N.B.: stari interioare apartinand trecutului). Printr-o operatie simpla, asta  inseamna excluderea Adultului din aceasta schema psihologica; de unde rezulta nasterea frustrarilor si instabilitate emotionala. De fapt, tu cauti practic sa-ti satisfaci niste nevoi trecute ( de exemplu, nevoia acuta de atentie sau afectiune sau cauti sa ascunzi scene de violenta din trecutul tau si de aceea te comporti ca un Persecutor), dar care nu mai corespund nevoilor tale ca Adult (adica nu raspund intrebarilor de aici si acum)

De ce nu sunt bune jocurile psihologice? Explicatia psihologica afirma ca au intotdeauna un beneficiu negativ (adica noi incercam inconstient prin mijoacele pe care le gasim la indemana si folosindu-i pe ceilalti sa ne satisfacem nevoile ceea ce da nastere la sentimente negative, de tipul celor rezultate din dependenta).

Triunghiul dramatic este un model de analiza a jocurilor psihologice, introdus de Karpman in literatura AT. Modelul explica foarte bine cum o anumita pozitie de viata (sa spunem ca ai fost un copil privat de afectiunea parintilor si in consecinta, te porti ca o Victima toata viata si iti cauti un Salvator). In acest tip de relatie este clar ca nu exista egalitate emotionala, ci reprosuri continue. Mai mult, este posibil ca cel aflat in pozitia de Salvator sa se sature de acest rol atribuit si sa se transforme in Persecutor. Sau tu, ca Victima, sa-l vezi astfel. Din aceasta pozitie, tu ii vei atribui Persecutorului, initial vazut ca Salvator, toate esecurile tale si vei cauta de fiecare data o motivatie exterioara pentru a trai bine cu tine insuti.

Ce rezulta din aceasta schimbare de pozitii si joaca de satisfacerea nevoilor este ca fiecare dintre participanti renunta la autonomia ca persoana, cea care isi asuma consecintele faptelor sale, adica Adultul.