Vindecarea copilului etern. Începutul unei noi vieți

Partea 1 – Problema Puer Aeternus, de Marie-Louise von Franz

”Jung remarcase că puer aeternus (copilul etern) este o problemă flagrantă a epocii noastre. Noi nu mai avem modalități de inițiere a tinerilor – bărbați și femei, deopotrivă – pentru trecerea la viața adultă. O face fiecare pe cont propriu și, după cum vedem, nu cu mult succes.” (Prefață la cartea lui Marie-Louise von Franz, Problema Puer aeternus)

puer aeternus marie-louise von franz.jpg
Puer este nefericitul de lângă noi sau din interiorul nostru, cel care condamnă societatea și colectivitățile ei, acela care se adaptează dificil, pretinzându-se mai individual decât este, mai special decât majoritatea dură și insensibilă, convins fiind că sufletul lui delicat nu poate fi înțeles de turma vulgară. Zeul frumos, tânăr și sensibil începe să aibă probeleme mari și chiar să sufere o scindare în raport cu propria umbră agresivă, autodistructivă și distrugătoare despre care nu are nicio idee, pentru că o proiectează neîncetat asupra altora”. (Prefață la Problema puer aeternus, de Marie-Louise von Franz).
Copilul etern este acela care încearcă să evite contactul cu realitatea, să privească onest situațiile de viață și să-și asume responsabilități. Este adultul care rămâne mult prea mult timp ancorat în pubertatea specifică psihologiei adolescentine, însoțite cel mai adesea de o rană sau o dependență față de mamă.
În timp ce copilul nostru etern este preocupat cu melancolia, depresia, fantezia și proiecția în viitor, responsabilitatea fericirii adultului, precum și obligațiile cotidiene sunt aruncate partenerului de relație și/sau părinților. (Vezi exemplu, donjuanismului: căutarea eternă a imaginii femeii perfecte care ar da totul unui bărbat, dar care nu are niciun defect, adică cea care nu există :))).
Legătura cu pământul, cu munca și obligațiile impuse de viața fizică, cotidiană, sunt parte din rezolvarea traumei copilului etern. Jung a spus: ”Ia un petec de pământ și îngrijește-l. Ară-l și plantează ceva. Nu contează dacă e o afacere, dacă predau altora sau faci orice altceva, dar dăruiește-te odată câmpului din fața ta.”.
Prelungirea adolescenței, după cum recunosc psihologii care studiază fenomenul astăzi, până după vârsta de 30 de ani, se remarcă cel mai mult în relații.

”O fiică eternă (capricioasă, frivolă și intrigantă) va atrage un fiu etern, adică un bărbat dominat de o animă capricioasă și infantilă – după modelul tatălui, alături de care să se poată purta ca o copilpă eternă (ahtiată după bunuri materiale, interesată permanent de contul partenerului și mereu clientă a magazinelor de modă, în acest joc teribil de a ascunde abuzul la care se supune, devenind astfel incapabilă de iubire” ca femeie. (Prefață la cartea lui Marie-Louise von Franz, Problema Puer aeternus)
Dificultățile în relaționare sunt recunoscute în viața de adult mai ales în jurul complexului matern sau patern, dar mai ales matern. Primul om cu care copilul a învățat să relaționeze, respectiv să iubească, este mama. În linii mari, modelul de iubire matern îi va ghida raportarea afectivă la o ființă de sex opus, la vârsta adultă. Și dacă modelul de afecțiune învățat nu este unul funcțional, asta se va afla cu siguranță în relațiile cu alți adulți.
De obicei, fetițele au conflicte nerezolvate cu tații și băieții cu mamele, însă nu este o regulă (vezi homosexualitatea). Vârsta biologică care corespunde învățării relaționării într-un cadru diferit de cel al familiei este 7-12 ani, atunci când copilul este preocupat de stabilirea relațiilor terțe și de integrarea în grupuri sociale diferite de familie și de recunoașterea energiei sexuale și trezirea hormonală.
Persoanele cu un complex al copilului etern tind să idealizeze partenerul la începutul relației, cu riscul de a nu-l vedea pentru ceea ce este, dar și cu așteptările mult prea mari pe care i le pune în cârcă. Pe nedrept, ne încărcăm partenerul în relație cu un bagaj emoțional, plin de așteptări infantile, care țin cam de o altă perioadă de viață, biologic de mult încheiată: copilăria.
Când observăm că persoana de lângă noi nu este chiar cea care credeam că este, devenim mânați de o curiozitate de a afla cine este cu adevărat partenerul nostru, în cel mai fericit caz. În cazuri care țin de realitatea în care trăim, de obicei, evităm confruntarea cu al nostru copil și fugim în altă relație, pentru același perpetuu început de poveste.
”De aceea este util să-ți pui întrebări când o anumită relație te dezamăgește. De pildă: De ce n-am văzut asta dinainte? Ce am așteptat? De ce am o altă imagine a persoanei respective? De unde provine eroarea? Dacă putem face asta înseamnă că există și dorința de a rămâne în relația de adulți și de a retrage proiecția copilului. Când facem asta, ne străduim să avem o relație autentică. Însă oamenii au tendința de a rupe relațiișe de îndată ce se simt dezamăgiți. Renunță pentru că nu li se mai pare interesant și nu-și mai pun întrebări privind așteptările greșite sau motivul pentru care se simt răniți.” (Prefață la cartea lui Marie-Louise von Franz, Problema Puer aeternus)
De-a lungul copilăriei noastre, contextul, mediul și educația de acasă ne-au conturat complexe, insulițe de idei și credințe, traume sau bune învățăminte. Creierul nostru de copil era ca un burete care absorbea, fără discernământ și fără filtre (aceastea fiind atribute ale conștienței, care se dezvoltă abia după vârsta de 7 ani).
În primii ani de viață, copilul caută să se individualizeze ca Ego de sine stătător și consideră că tot ce se întamplă în jurul lui are legătură directă și cauzală cu propria persoană. Când nu găsește explicații pentru lumea exterioară conflictuală (care ar trebui cumva oferite de adulți printr-un comportament sănătos), și în paralel, copilul nu-și înțelege și nu procesează proprille emoții pentru că devin prea dureroase (rușine, vină, furie), se separă de lume. Atfel se închide în interiorul său și mai mult (mai ales dacă este un copil introvertit), și pune lacăt pe poarta sufletului. De aici apare vina inconștientă, care e, de fapt, un sentiment de rușine indus de mediul în care crește: vina de a se simți insuficient de valoros pentru a se prezenta în fața lumii.
Cu toate acestea, dacă ne înfruntăm monștrii interiori avem și marea șansă să avem acces la calitățile unui copil interior uitat care nici nu bănuiam că există în interiorul nostru: lumină, creativitate, inspirație, intuiție.
Dacă ți-a fost de folos articolul despre copilul etern din noi înșine, te aștept cu un share pe FB!

https://www.facebook.com/cristinalotru01/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s