Recenzie: Luiga Zoja, Tatăl. Perspective istorice, psihologice si culturale

Imaginea tatălui în psihicul colectiv – De la adorare la dispreț și absență

Tatal
Tatăl. Perspective istorice, psihologice și culturale

Imaginea tatălui, confundată adesea și cu imaginea bărbatului pentru că rolul tatălui nu este instinctual ca la femeie, a avut întotdeauna, în toate vremurile istoriei, o nuanță de compensare.

Cumva, prin mijloacele și simbolurile specifice vremii, bărbații au trebuit să se impună și să arate că, deși nu creează nu stau ei la originea creației, tot ei sunt cei care creează lumea.

Cultura, ecoomia și societatea au avut foarte multe de câștigat de pe urma acestui efort de compensare (instinctul de autoconservare si autoafirmare au creat opere celebre, create de bărbați celebri), însă la nivel relațional și psiho-social a născut pe rând multimple fenomene exagerate: supunerea femeii, negarea femeii, miscările feministe, masculinizarea femeii.

Relația fiu-tată este mult mai condiționată de mediul înconjurător decât cea fiu-mamă. Adesea, această relație care nu este tocmai primară are nevoie de dovezi de curaj și forță, de o emanație a puterii (fizice, în antichitate). În timp ce are toate aceste pretenții, fiul așteptă de la tată o iubire paternă, spune autorul Luigi Zoja, în cartea sa Tatăl. Perspective istorice, psihologice și culturale.
Avem o fascinație și o teamă pentru principiul și energia masculină în societatea de astăzi. O fascinație care ne urmărește din cele mai vechi timpuri, încă din Antichitate, și pe care tot încercăm să o compensăm printr-o societate patriarhală, raționalistă, capitalistă sau comunistă, lupte de putere, război și îndârjire. Poate chiar face parte din psihicul nostru, acel Supraeu al lui Freud sau Sine (la Jung) ca relația cu părinții noștri să fie una de iubire-ură și să nască în noi o perpetuă căutare. Poate motivul pentru care tot ne oglindim în ochii părinților noștri este ca să ne aflăm pe noi înșine.
Așa cum arată istoria din cele mai vechi timpuri, imaginea tatălui a fost extrapolată de la zei la Dumnezeu și alte forme de spiritualitate atunci când tatăl terestru nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor fiilor. Nerezolvarea relațiilor cu părinții umani a dus omul până la cele mai încrâncene lupte și războaie, pare-se în numele dreptății. Dreptatea în fapt se făcea mai mult copilului interior decât societății, sub masca unei răni din copilărie: tatăl absent.
Și cum avea să se facă dreptatea în numele imaginii tatălui decât prin energia-i caracteristică: forța fizică și cenzura sentimentelor, două principii atât de adorate de antichitate până în zilele noastre.
”Autoritatea tatălui s-a democratizat, puterea lui, din multe puncte de vedere, s-a dizolvat, însă inconștientul nu elimină în câteva generații ceea ce l-a dominat timp de milenii. Deși fără tați, deși probabil în tranziție spre o nouă formă, societatea occidentală rămâne, cel puțin în inconștientul ei, una patriarhală”. (Luigi Zoja, Tatăl. Perspective istorice, psihologice și culturale, pag. 15)
Societatea occidentală stă încă sub egida unei spiritualități la fel de patriahale ca și gândirea: teamă, supunere, frică.
De unde vin aceste imagini inconștiente contradictorii asupra celui care ar trebui să ofere protecție și iubire copiilor?
Așa cum ne arată istoria, și cum povestește și autorul, din mitul grec, mai apoi din dreptul roman, chiar dacă au fost treptat transformate de evenimentele vremii: creștinism, revoluția franceză și cea industrială, comunism, capitalism.
O să tratăm o imagine paternă, ca arhetip al conștientul colectiv, așa cum ar zice Jung, pentru că în practică societatea modernă a invers atât de mult rolurile în familie încât nici nu mai știm ce sex are ”tatăl”.
Independent însă de schimbările socio-economice, rămâne imaginea arhetipală a tatălui, ”care încă mai supraviețuiește sub cravata omului modern”, așa cum afirmă Zoja.
Existența tatălui necesită un psyche, oricât de primitiv ar fi. De aceea, autorul se focusează pe imaginea primordială a tatălui începând cu mitologia antică.

Al doilea motiv, ar fi că se poate baza astfel pe documente istorice și alte lucrări care prezentau imaginea tatălui antic. Ipotezele legate de matriarhat se referă la epoci în care nu exista scrierea.
Grecia apare ca orgine a patriarhatului occidental, din lumea preistorică. Ea a creat niște idealuri, care sunt depozitate în inconștient ca modele universale, pe care pretindem că nu le folosim de dragul obedienței unor instituții și sisteme, însă transpar în relațiile noastre.

Introiectarea energiei feminine (deci a imagoului feminin) la grecii antici s-a tradus prin impulsul spre creativitate. Tot mai convinși la nivel mental că femeile sunt bune doar să hrănească copiii, bărbații greci și-au atribut toate rolurile socio-profesionale și culturale, și deci o mare responsabilitate.

Ideea procreării exclusiv masculine va fi legată istoricește, de-a lungul timpului, de Aristotel, însă va pătrunde în epoca modernă prin interesul pentru psihanaliză.
Superioritatea bărbatului în Grecia antică este validarea minții în raport cu spiritul, a fricii în raport cu iubirea.

P.S. Dacă doriți să cumpărați cartea, o găsiți aici, cu 33% reducere!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s